Cuget de sfârşit.

De ce îmi tot strigi numele? De ce mă tot ademeneşti spre întuneric? De ce mă faci să sper ca voi muri in noaptea asta? Îmi aduc aminte cat de bine mă păcăleai si cat de simplu cădeam in plasa ta! Ar trebui sa mă obişnuiesc cu noul "eu" şi tu la fel! Altfel voi dispărea în întuneric şi nu voi mai apărea...

Ochii mei abia s-au obişnuit cu întunericul şi devine plăcut... dar tot trebuie să plec... să nu răman mult aici... să nu cad in plasa ta din nou... Să fug si am să fug... Dar simt că nu pot... Ceva mă blochează.... dar ce?

Ce poate să mă facă să iubesc acest loc mizerabil? Aud bătăi de tobe ce vin din interiorul corpului meu. Le aud din ce in ce mai tare. Ecoul gandurilor mele sunt singure în întuneric. Nici măcar respiraţia mea nu se mai aude. Mă simt caustrofobă, iar lacrimile mi se scurg pe obraz. Ochii mi se închid, şi genunchii îmi vibrează. O simt cum vine spre mine cu paşi mărunţi. Frigul nu mă mai interesează. Acum suntem doar ea şi eu...

Corpul îmi cedează. Spiritul din mine iese. Mor si mor cu repeziciune. Lumina nu o mai văd. Sunt forţată să mor în întuneric şi în singurătate. Durerea mi s-a dus, iar eu mă opresc aici, cu ochii închişi. Pot deschide gura pentru un sigur cuvant: "ADIO!"