Cine naiba eşti?

"Bună."

"Bună."

"Cine eşti?"

"Habar nu am"

"Trebuie să ştii."

"Eu nu, poate, chiar nu exist"

"Ce?"

"Da, poate, eu nu exist. Poate eu nu sunt reală, aici e doar un corp, care merge, vorbeşte, dar, de fapt, nu există..."

"Nu înţeleg ce spui!"

"Vezi tu, ea crede ca e reală, că poate să râdă, să joace, sa audă, dar nu există, niciodată, nu a existat, nimic niciodată. Poate ea e imaginară, o piesa a ceva, o parte a creierului uman, ca o piesă de puzzle, ceva ce nu exista. Poate e nimic. Ceva ce e nimic, este un gând..."

"Eu plec"

"Da, da, nu sunt reală? Şi? Acum pleci? Dar, dacă nu sunt reală, atunci de ce mă simt tristă, nu, aceste lacrimi încep să curgă, şi nu pot să le opresc, nu, niciodată, niciodată nu le voi putea face să înceteze. Ce sunt eu? Poate aşa va fi mereu, ceva din ceva, ca un puzzle. Ceva din tine lipseşte, şi ştii prea bine că eu sunt acea piesă de puzzle. Dar îţi pot simţi gândul. Ştiu tot ce ştii tu, fiecare şoaptă, fiecare lucru ce îţi trece prin minte, fiecare sărut pe care l-ai avut… Pot simţi acest sentiment pe care îl ai acum, pe care, numai animalele neevoluate şi primitive îl au, pot simţi frica care îţi curge prin sânge cu fiecare cuvânt al meu! Eşti speriată. Dar nu pot ieşi afară, chiar dacă pot gândi ca un om, şi acest corp pe care îl vezi, care poate merge, vorbi, juca, mă ţine legată cu atâta ură blocată în el şi nu îmi dă drumul…Sunt blocată în aceasta bucata de sticlă, pe care voi oamenii o numiţi conştiinţă."